Despre câinii vagabonzi şi copiii muşcati

Revin cu  subiectul cainilor comunitari.

Astazi am citit in ziare despre doua noi victime ale cainilor. Prima victima, un copil de 3 ani muscat de un labrador.

A  doua, o femeie de 52 de ani din Buhusi, sfasiata.

In timpul asta, statul si primariile plimba legea eutanasierii pana dupa alegeri, ignorand pericolul.

Este cert ca ONG-urile care apara drepturile cainilor au  mai multa trecere pe la guvernanti.

Cei multi,  care cer curatenie in orase,  sunt bagati in “pizda ma-sii” pe faţă!

O mana de oameni reusesc sa influenteze orice decizie. ONG-urile se comporta in stil interlop.

Cea mai tampita si jignitoare scuza a zoofililor este ca: “animalele astea dragute nu musca decat oameni rai“.

As intreba eu ca romanul din popor: ce mama dracului rautate sa fi avut un copil de 3 ani, criminalilor?

Despre oamenii răi la suflet

Scriam acum 2 zile despre mizeria din orasul meu, amplificata si de haitele de caini care se insinueaza in viata noastra iar noi stam neputinciosi in fata coruptiei si tupeului ONG-urilor de pupat caini in fund.

Astazi citesc la Arhi despre un caz socant, in care o fetita de trei anisori a fost muscata in zona gatului si bratelor. In mod ironic, ironie amara, se pune problema ca zoofilii vor sari cu gura si vor afirma ca potaile nu ataca decat cand sunt atacate sau in cazul in care simt un om rau la suflet.

Stau sa ma intreb, oare cati copii sau femei trebuie sa fie mutilati de cainii vagabonzi pana cand parlamentarii puterii sa aiba “cojones” si sa voteze legea eutanasierii?

Cat timp 5% din populatia votanta decide in locul nostru? De ce trebuie sa avem legi care sa le protejeze obsesiile, in loc sa face curatenie dur si rapid?